Pictura pe fotografie – „un EKG de vise combinate”

Tot mai des arta invadează spaţii care nu-i sunt numaidecât consacrate. Teatrul năvăleşte în staţiile de metrou, caricaturiştii se simt bine în pizzerii, pictorii şi sculptorii găsesc loc lucrărilor lor în holurile hotelurilor şi în restaurante (nu neapărat) dichisite. Cu hotelurile şi restaurantele, parcă nici nu e bizară combinaţia, doar că pânzele se doresc a fi privite pe îndelete, ca obiecte de artă în sine, şi nu ca parte a designului ambiental. O pictură (sau o fotografie) se simte bine pe perete, în decor, însă în cazurile la care ne referim ea este/trebuie să fie vedeta momentului. Şi atunci când vernisajul este bine gestionat, iar tablourile reuşesc să amprenteze puternica simeza „de ocazie”, putem fi într-adevăr martorii unui eveniment de excepţie.

File de Acatist

Îşi sprijină metafora îndrăzneaţă pe umărul lui Arghezi, cum în dimineţi trecute poetul semnatar al „Testament”-ului se sprijinea pe umărul tânărului ierodiacon Bartolomeu de la Mănăstirea Antim. Valeriu Anania, cel din prima lui carte de versuri – „Geneze” (1971; debut târziu, la 50 de ani, motivat în parte şi de destinul lui grevat cu detenţii politice şi marcat de încrucişări ale drumului monahului cu cel al scriitorului) -, e deja un poet cu stil limpede, cristalizat:”Mi-a fost a mă deprinde cu lumina/ Ca mugurele lumii: pe-ndelete”.