Cântul patru

Mângâierile lui sunt luciri de lună pe râu!

dau contur cerului răsturnat

lunecând o dată cu apa

Cântul trei

Iubite / să fugim din galaxie

către abisul căptușit cu crini
întunecat și-amețitor
precum e vinul
și cum ne este dragostea-destin

Cântul doi

Te recunosc iubite / pe-ntuneric 

după mireasma sufletului tău

c-un strop de nard (amețitor / eteric)

aprinzi dorințe 

îmblânzești fiori

Cântul unu

Sărută-mă! mi-s buzele ca mierea
ce-aşteaptă o albină s-o culeagă

în miezul florii tremur/ mângâierea
ţi-e blândă?

Veneția la intrarea în iarnă

Vântul duce-n lagună ploi înghețate
oxidează râsete solzi de cupru și ape

amar poezia mușcă
din șarpe

Cu un pas înaintea propriei vieți

Sunt mereu cu un pas înaintea propriei vieți
ca și cum aș fi cercetașul respirației mele de pe urmă
iscodesc drumul pe care voi merge
să nu-mi iasă dușmanul înainte
la vreo cotitură

La porțile Troiei / Ithaca

Toți au văzut un cal de lemn
el văzuse o corabie cu pântecul plin
de războinici / la țărmul
ultimei lupte

În somn

Scriu poeme în somn
nederanjată de ceasornice / iubită
de razele Lunilor vegetale

Poezia se fardează

Poezia se fardează
în ochiul lucios de gorgonă

linie de tăcere pe pleoapă
umbră de somn la rădăcina privirii
gânduri amestecate cu ceară și apă
lungesc genele / întărâtă satirii

Adoles-centime

Dragostea lui e un incendiu de pajiște
vara pe secetă

se întețește la prima pală de vânt
înghite florile fără sevă mușcă
pământul / se zvârcolește
în rădăcini

Umbra de rană

Îngerul își netezea aripile

potrivea la locul ei
câte o pană / pipăia
cu ochii închiși urma subțire
de rană

Butrint

Zeii uitaseră vara pe Pământ / cetatea
se strânsese în solzii de aur
se-nvăluise-n miasme și aștepta

aștepta întoarcerea nepoților lui Priam
(ei rătăceau pe-aceleași mări cu Ulysse)

În amurg / Aqaba

Soarele marea vara
drapate în aur și purpură

Fantana calatorului…

De ghizdul fantanii de la poarta sta sprijinit cerul. “Fantana asta”, imi spunea bunicul, cu vocea indulcita de lumina lunii, “e axul lumii. Nu, draga mea, nu-i nici o saga! Uita-te, tu, numai cum rasar in ea stelele. Si uita-te si-n cer, sa vezi cum ii fac rotocoale-rotocoale apele, de-ai zice ca abia ce-am aruncat cu piatra in dansa…” Ii urmam vorbele si priveam apa – cu un firicel de teama innodandu-mi sufletul – cu trupul usor aplecat peste ghizdurile fantanii.

Dimitrie Stelaru - Vagabondul celest

Cu o biografie unică între poeţii literaturii române, nomad şi boem, structurat spiritual după modelul lui Alan Edgar Poe, pendulând între beţii şi evocări de îngeri, între insalubru şi estetic sublim, Dimtrie Stelaru este unul dintre acei poeţi pentru care cămăşile de forţă ale criticii sunt ineficiente, iar orizonturile nu sunt filtrate prin ferestre întredeschise. El este "cel din stele", "stelarul", rătăcitorul, un "sburător" liric, care sărută, cu buze vinete, Poezia.