marți, 2 aprilie 2013

Apel umanitar

Părinţii au aşteptat mulţi ani să le vină pe lume un fiu. Minunea s-a produs, în toamna anului 2010. L-au botezat Mihnea-Dan. La început, era un puşti precum ceilalţi, zâmbind prietenos, ca într-o reclamă de pampers. Liniştit. Poate mult prea liniştit. Văzându-l crescând alături de verişoara lui, doar cu trei luni mai mare, părinţii au putut observa primele semne ale unui autism sever. Pe măsură ce timpul trecea, lumea din jur îi devenea străina. Nu vorbea, nu socializa, se închidea în universul lui. Medicii au confirmat diagnosticul bolii când Mihnea a împlinit 2 ani şi 4 luni. Avea, deja, întârziere în vorbire, comunicare şi înţelegere. Autismul este o boală care are şanse de vindecare doar în 47% dintre cazuri, dar medicii i-au încurajat pe părinţi: în cazul lui, acţionând rapid, cu un tratament intensiv, sunt 90% şanse ca el să fie recuperat până la împlinirea vârstei şcolare. Citeste mai mult despre acest caz aici, aici si aici. ___________ Astazi este Ziua Internationala de Constientizare a Autismului! O donatie cat de mica pentru ajutorarea acestui copil poate fi semnul ca ai constientizat existenta acestei afectiuni care macina copilaria a 6 copii la fiecare 1000 de nou-veniti pe lume in mileniul III! Nu este o boala ereditara! Este o afectiune adusa de alimentatia gresita a parintilor, de mediul nociv in care traiesc, de stresul de fiecare zi. Parintii lui Mihnea sunt perfect sanatosi, cu o inteligenta peste medie. La fel sunt parintii multor copii autisti. Un copil la fiecare 166 de nou nascuti vine pe lume cu aceasta afectiune. Unii sunt depistati la timp, altii, din nefericire, nu... si pe masura ce vor creste se vor inchide in lumea lor. Trebuie sa facem brese in zidul care-i inconjoara si sa le trimitem dragostea noastra.

marți, 2 octombrie 2012

Album literar-gastronomic: G.B. Shaw, vegetarianul

Album literar-gastronomic: G.B. Shaw, vegetarianul: La varsta de 25 de ani, scriitorul George Bernard Shaw a devenit ve­getarian. El atribuie aceasta schimbare a habitudinilor sale de viata...

sâmbătă, 29 septembrie 2012

Album literar-gastronomic: Un dineu cu J.F.K., acum 50 de ani

Album literar-gastronomic: Un dineu cu J.F.K., acum 50 de ani: A rămas celebru pentru acest îndemn: „Nu întreba ce poate face ţara ta pentru tine, întreabă-te ce poţi face tu pentru ţară”. Zilele trec...

luni, 20 august 2012

Fantana calatorului…

De ghizdul fantanii de la poarta sta sprijinit cerul. “Fantana asta”, imi spunea bunicul, cu vocea indulcita de lumina lunii, “e axul lumii. Nu, draga mea, nu-i nici o saga! Uita-te, tu, numai cum rasar in ea stelele. Si uita-te si-n cer, sa vezi cum ii fac rotocoale-rotocoale apele, de-ai zice ca abia ce-am aruncat cu piatra in dansa…” Ii urmam vorbele si priveam apa – cu un firicel de teama innodandu-mi sufletul – cu trupul usor aplecat peste ghizdurile fantanii. Ma trageam apoi departe de adancul racoros si imi afundam privirea in inaltimi… Si-n ceruri se roteau cercuri de apa ori poate erau cercurile de stele ale Caii Lactee… Acolo, la fantana de langa poarta, din care beau apa toti trecatorii, am ascultat intaiele povesti. Si-n povesti fantanile erau odihnitoare, salvatoare, intelepte. Fata lor reflecta adevarurile de care nu te puteai ascunde si din miezul lor izvorau miracole. Sunetul lantului care aducea la lumina ciutura cu povesti era, pentru mine, asemeni unui cantec de leagan. “Apa poate fi buna si pentru suflete”, spunea bunicul in timp ce-mi intindea o ulcica plina cu apa abia scoasa din fantana… Citeste mai mult pe Vacantierul.

duminică, 4 decembrie 2011

Dimitrie Stelaru - Vagabondul celest

Cu o biografie unică între poeţii literaturii române, nomad şi boem, structurat spiritual după modelul lui Alan Edgar Poe, pendulând între beţii şi evocări de îngeri, între insalubru şi estetic sublim, Dimtrie Stelaru este unul dintre acei poeţi pentru care cămăşile de forţă ale criticii sunt ineficiente, iar orizonturile nu sunt filtrate prin ferestre întredeschise. El este "cel din stele", "stelarul", rătăcitorul, un "sburător" liric, care sărută, cu buze vinete, Poezia.
Lovinescu, care-l are o vreme printre invitaţii cenaclului său, Sburătorul, vede în el "un poet nou, nu prin categoria socială pe care unii vor să o reprezinte, ci, dimpotrivă (prin) înălţarea spirituală, capacitatea de expresie lapidară", punctând, într-o filă de biografie lirică, "strania simplicitate muzicală a versurilor de scurtă respiraţie, pure, fără noroiul vieţii"... E perspectiva criticului care simte că-i scapă ceva din fiinţa acestui poet (o nuanţă subtilă pe care i-o intuieşte, dar nu i-o poate defini) şi atunci transcende omul operei lui.
Un poet precum Eugen Jebeleanu îmbracă în negre melancolii întâlnirea lui cu Stelaru în condiţii neobişnuite în epocă: boemul, nomadul, inadaptatul, orfanul - la propriu - Dimitrie Stelaru, declamându-şi versurile, îmbătat de alcooluri, încercând să-şi vândă volumul "Preamărirea durerii" în mijlocul unui restaurant. Jebeleanu îl descrie ca o "fiinţă având mersul şi ochii unui somnambul", ca "o umbră ieşită din mormânt", care provoacă clientul de la mese să-i arunce priviri încărcate de silă şi tristeţe, fără a avea revelaţia sublimului poetic, covârşit de deznădejde şi bolnave spaţii siderale. Adâncit în tragicul realului, Dimitrie Stelaru declamă: "Eu am ascultat, am primit lumina/ Din mine/ Am covârşit deznădejdea, am îndoit-o/ Ca pe un lujer/ Acum sunt numai eu/ Părăsit, chemat şi larg".
De la Eminescu încoace, nici un alt poet, în afara lui Stelaru, nu a mai reuşit să facă să fuzioneze teluricul şi stihiile astrale, realcătuindu-le într-un atom unic, cel din care avea să explodeze, să expandeze un alt univers. Un univers în care, pentru bunul mers al poeziei şi gloria ei, Stelaru tot nu va cunoaşte liniştea şi fericirea... Un univers în care n-ar trebui să fim uimiţi să-l reîntâlnim la un colţ de stradă veche din Bucureşti, evocând trecătorilor imaginea îngerului vagabond.
S-a stins din viaţă, cu exact 40 de ani în urmă, la 29 noiembrie 1941. A plecat să aiureze în alte dimensiuni stelare, lăsându-ne, în loc de firul Ariadnei, călăuză prin labirint, ghemul lui de versuri înnegurat-celeste: "Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea,/ Noi n-am avut alt soare decît Umilinţa;/ Dar până când, înger vagabond, până când/ Trupul acesta gol şi flămând?// Ne-am răsturnat oasele pe lespezile bisericilor,/ Prin păduri la marginea oraşelor-/ Nimeni nu ne-a primit niciodată,/ Nimeni, nimeni...// Cu fiecare îndărătnicie murim/ Şi rana mâinilor caută pâinea aruncată./ (...) / Dar lasă, Dimitrie Stelaru, mai lasă!/ Într-o zi vom avea şi noi sărbătoare-/ Vom avea pâine, pâine/ Şi-un kilogram de izmă pe masă".

În Jurnalul Național, ediția online din 30 noiembrie 2011

Ovidiu Genaru – gimnast, artist de circ, poet

Gimnast şi acrobat la circ – o vreme, din asta şi-a câştigat banii de buzunar, Ovidiu Genaru, poetul care a pătimit după Bacovia şi, într-o seară de toamnă, s-a silit să ancheteze... o lacrimă, spunea despre sine, într-un text autobiografic: “Ca gimnast eram o mare speranţă; mi se dădeau portocale şi frişcă, pentru ca să devin Cineva: Cineva care să execute cel mai bine din Europa roata ţiganului şi salturile mortale”...
Distanţă lungă, s-ar părea, de la destinul de atlet la cel de poet, dar în urbea lui Bacovia totul e posibil. Avocaţii fără detentă ajung poeţi. Aşijderea violoniştii care au rămas fără sacâz pentru arcuş. Acarii, inginerii de drumuri şi funcţionarii cu mânecuţă... Poate să fie asta pentru că de undeva, din cer, cineva cerne, din când în când, pulbere de poezie peste oraş! I s-a întâmplat asta şi profesorului de sport Ovidiu Bibire, care, după o vreme, avea să devină paznic al casei lui Bacovia, sub numele de o mie de ori mai liric Ovidiu Genaru. Ca şi poetul cel vechi, cel nou avea, la un moment dat, să îşi adauge pseudonimul la nume, cerând eliberarea unui nou document de stare civilă.
Născut într-un noiembrie interbelic, nu departe de firul de apă al Negelului, pe care se dădea cu patine de os, cândva, copilul Grigore Vasiliu cunoscut mai tarziu sub numele de Bacovia, Ovidiu Genaru s-a pornit să povestească, explicit şi poetic, universul mărunt în care-şi ducea existenţa, deosebindu-l de înaintaşul său doar tonalitatea ceva mai luminoasă a versului.
E pictural, dar altfel decât Bacovia, e muzical – altfel decât el, iar posomorârile nu-i ies, căci mereu se iţeşte într-un colţ de tablou o floare de câmp sau o fetişcană. “N-am atins-o! Delicată, s-o striveşti cu privirea,/ ca untdelemnul uşoară, D. s-a pierdut apoi în braţele/ negustorilor. De asta nu-mi pasă!/ Păstrez amintirea-i suavă, de liliac alb, norocos, petală preacurată în beznă.” , scrie poetul care, ceva mai încolo, într-un alt poem din volumul intitulat chiar aşa, “Flori de câmp”, spune că şi-a corectat viaţa cu arta ori, în altă parte, îşi trece în revistă existenţa, cu o dulce umbră de melancolie în vers: “Tânăr, multe ştiai; totul, aproape, susura clar:/ într-un pantof de argint încăpea picioruşul/ lumii; explicai trandafirul şi restul/ (...)/ Cu unghia scormoneai cenuşarul nunţii; mai greu,/ mai puţin; la 30 de ani începea îndoiala;/ vestminte groase poartă acum cereştile lucruri./ Corvoade noi, privelişti mincinoase: la 45/ sunt multe ghicitori şi jertfe; uitarea/ se-ntinde ca sarea în apele dulci”.
Tema îmbătrânirii e creionată în tuşe grave - “test întunecat ca zăcătorile mării, carnea/ ta la 60 de ani”, scrie el – dar cu aceeaşi parcimonie Ovidiu Genaru atacă subiecte mai banale, de viaţă măruntă, stând, ca pictorii de biserici, cu faţa spre peretele-frescă, grăbindu-se să deseneze cu cărbune conturul sfinţilor banali, pe gletul ud. {i pe măsură ce mâna lui desenează, satul din frescă se animă, devine zgomotos, viu: “Neguţători cu ciubere la preţ mic/ şi salturi de miei la nivelul mugurilor,/ plecări din tată fiu la târguri de joi//(...)/ Se aud spargeri de piei cu acul,/ şi după ac urmează lâna roşie şi lâna neagră/ ca obiceiul naşterii şi morţii,/ se petrec schimburi de miere pe postav,/ şi ascuţiri de unelte pe barba-nţelepţilor.// Lung cât două strigăte capăt la capăt,/ satul pluteşte în steaua lui,/ luceşte clima de munte pe gâtul femeilor,/ se cheltuie pădure şi piatră-de-var/ să trăiască satul./ Viaţa este atât de puternică,/ un schelet de asin paşte vara/ florile pe dinăuntru.”
În pofida picturalităţii intriseci a spaţiului rural, lui Ovidiu Genaru i se potriveşte mai bine cadrul citadin, unde florile şi arborii au chip de odaliscă şi gesturi lascive - uneori, vorace - prea adesea. E un spaţiu în care renasc demne urmaşe ale unei Evei pătimaşe, ca-n poemul acesta: “Ca pe un măr ea taie iubirea în două: atâţi şi suntem/ protagonişti în cameră. Dar ea/ nu cunoaşte decât lăcomia: muşcă din/ amândouă jumătăţile şi crede că a fost dreaptă cu mine./ Dinţii ei foarfecă/ miezul cu o plăcere biblică; şi chiar seminţele./ “Miroase a migdale amare”, spune ea.”
Altminteri, poezia lui Ovidiu Genaru are parfumul unui buchet de flori de câmp...

În Jurnalul Național, ediția online din 3 decembrie 2011

Paradoxurile istoriei: nepot al lui Ion C. Brătianu (iniţiatorului "monstruoasei coaliţii”), Ion Pillat a scris poeme într-un vers

Brătienii, chiar şi cei de parte femeiască - deşi n-au probat-o decât "în culise” -, au avut din naştere, în vene, sânge de om politic. E de mirare, deci, să afli că unul de-ai lor, chiar nepotul temutului Ion C. Brătianu, liderul liberalilor, cel care a schimbat destinele unei ţări, iniţiatorul "monstruoasei coaliţii” care l-a detronat pe Cuza şi l-a adus pe Carol I în ţară, nepotul acestui titan politic al secolului al XIX-lea, a fost un poet, unul dintre liricii noştri profunzi, care a îmbinat tradiţionalismul cu un simbolism ingenuu, rarefiat.
Şi, totuşi, acesta este adevărul: Ion Pillat, pentru că despre el vorbim, îl are ca bunic dinspre mamă chiar pe marele om politic Ion C. Brătianu. Mai mult, Maria, fiica lui Brătianu, se măritase cu un tânăr moşier şi parlamentar... ceea ce ar fi făcut plauzibilă oricând o carieră politică a fragedului vlăstar. O explicaţie ar putea fi aceea că Ion C. Brătianu murise, în primăvara lui 1891, la câteva luni după ce fiica lui îi adusese pe lume nepotul. Aşa se face că, în loc să abă parte de viguroasa-i îndrumare, copilul – botezat Ion, după el – avea să trăiască în conacul de la Florica (Argeş) mereu cu nostalgia unor bunici pe care nu i-a cunoscut (dar pe care-i evocă în poezii precum "Bunicul”, "Bunica”, "Ochelarii bunicii”, "Odaia bunicului”).
"Nu s-a clintit nimica şi recunosc iatacul/ Bunicului pe care, viu, nu l-am cunoscut./ Rămase patu-i simplu şi azi nedesfăcut,/ Şi ceasul lui, pe masă, şi-a mai păstrat tic-tacul. // Văd rochia bunicii cu şal şi malacov,/ Văd uniforma veche de «ofiţer» la modă,/ Pe când era el Junker – demult – sub Ghica-Vodă,/ Când mai mergeau boierii în butcă la Braşov.// Şi lângă băţu-i rustic, tăiat în lemn de vie,/ Văd putina lui unde lua băi de foi de nuc./ A scârţâit o uşă... un pas... şi-aştept năuc/ Să intre-aci bunicul dus numai până-n vie”.
În general, poezia lui Ion Pillat are un aer evocator – imprimat, poate, iniţial de acel conac de la Florica (unde, în anii vieţii lui, unchiul său Ion I. C. Brătianu, avea să aducă bisericuţa de lemn a lui Horea din Albac – un gest politic şi nostalgic totodată). Dar primele impulsuri au fost date de călătoriile la Paris făcute împreună cu mama sa, de anii de şcoală la Sorbona, când întâlneşte marea lirică franceză, apoi de ciocnirea cu Alexandru Macedonski, al cărui spirit îl determină să-i dedice una dintre primele sale cărţi.
Dar poate tocmai datorită faptului că a fost martor şi evocator al unor oameni capabili de mari gesturi politice, Ion Pillat devine un meditativ al trecerii ireversibile a timpului, asociată cu ciclicitatea vieţii. Repetabilitatea destinului uman, într-o curgere irepetabilă a timpului – iată ce vede Ion Pillat, iată care este imaginea pe care el se grăbeşte să o prindă şi să o aşeze în insectare... Efemeridele lui devin, surprinzător, "esenţe tari în sticle mici”, adică poeme într-un vers, specie care-l defineşte prin excelenţă în ultimii ani ai creaţiei, împrumut extrem oriental (din haikuul japonez, fixat în şaptesprezece silabe, pe care Al. T. Stamatiad îl adusese într-o primă traducere în bibliotecile româneşti interbelice).
Poemele lui într-un vers, sunt definiţii atotcuprinzătare, de stări, caractere şi întâmplări, precum acestea: "Poemul într-un vers”: "Un singur nai, dar câte ecouri în păduri”. "Îmbrăţişare”: "Suia o viţă de-aur pe negrul chiparos”, "Arta poetică”: "Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas”, "Trecutul”: "În ochii verzi porţi marea spălată de furtuni”... Despre poezia într-un vers a lui Ion Pillat, quintesenţă de gând, se pot scrie multe eseuri. Mă voi limita însă doar la o informaţie: După război, un ilustru poet francez – nu dau numele – se-ncumetă să facă un furtişag: traduce poezia lui Ion Pillat şi o publică, chiar sub titlul "Poeme într-un vers”, sub propriu-i nume, gândind probabil că poetul român e insignifiant şi nu se va afla de plagiat.

Dar să ne întoarcem la strămoşul poetului nostru, la Ion C. Brătianu, pe care Ion Pillat îl evocă şi în poemul "Aci sosi pe vremuri”, despre care Călinescu avea să scrie că este capodopera lui, "graţioasă, mişcătoare şi indivizibilă paralelă între două veacuri, înscenare care încântă ochii şi, în acelaşi timp, simbolizare a uniformităţii în devenire”. Aici, îl vom cunoaşte pe puternicul Brătianu într-o postură în care nimeni altcineva nu ne-o relevă:
"Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi./ Nerăbdător bunicul pândise de la scară/ Berlina legănată prin lanuri de secară,// Pe-atunci nu erau trenuri, ca azi, şi din berlină/ Sări subţire-o fată în largă crinolină.// Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac,/ Bunicul meu desigur i-a recitat pe lac.// (… ) Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete/ Te vezi aievea numai în ştersele portrete”...
E inutil să comentezi. Poate, doar, să adaugi câteva mărturisiri aşternute pe hârtie de Ion Pillat: "Toată poezia mea poate fi redusă, în ultimă analiză, la viziunea pământului care rămâne acelaşi, la presimţirea timpului care fuge mereu”.

In Jurnalul National, editia online din 4 decembrie 2011

miercuri, 23 martie 2011

Nora Iuga – "Poezia trebuie să trăiască până la sfârşitul lumii"


Poezia nu are vârstă, dar are un dram de nebunie. N-am spus-o eu, ci Nora Iuga, poeta care, la 80 de ani, împliniţi în ianuarie, mărturiseşte că pentru poezie, ca şi pentru dragoste, nu a avut niciodată un ritual anume. Biografia Norei Iuga – poetă, romancieră şi o excelentă traducătoare din limbile germană şi suedeză – este atât de bogată încât nu poate fi rezumată în câteva minute. E complicat să faci asta cu un autor care a scris 20 cărţi, a tradus alte 40, face lecturi publice în străinătate – mai ales în Germania – şi primeşte numeroase premii şi burse. Să remarcăm doar că a fost studenta unor eminenţi profesori şi oameni de litere – Tudor Vianu şi George Călinescu – şi că nu de puţine ori memoria lor i-a fost îndemn. Deşi a debutat cu volumul de versuri „Vina nu e a mea” la vârsta de 37 de ani, în 1968, Nora Iuga mărturiseşte că a scris primul poem în clasa a doua. În timp ce îl asculta pe tatăl ei, care interpreta la vioară un poem de Jeno Hubay, a avut o trăire atât de puternică încât muzica a început să se transforme în cuvinte. „Atunci am trăit pentru prima dată tulburătoarea atingere a inspiraţiei” mărturiseşte poeta, care ţine zilnic un blog literar, dovedindu-se astfel, pe deplin, un om al timpurilor noastre. Timpuri din care, crede ea, poezie nu poate să lipsească. Mai ales dacă ştii cum să o citeşti. Cum? „cu sensibilitatea - nu/ cu inteligenţa nici atât/ cu bunul-gust ai spus şi te-ai micşorat/ poezia se citeşte cu ce se scrie:/ faţa nevăzută a lunii”. Aşa se citeşte. Dar cum se scrie? Ei bine, aici răspunsul îl aflăm tot de la Nora Iuga, care declara într-un interviu: „N-am nici un fel de ritual, nici la iubit, nici la mâncat, nici la toaleta zilnică, nici măcar de sărbători. Ritualul e rutină, obişnuinţă, dogmă. Eu am chef, nu am ritual…”. Chef să noteze, pe un petic de hârtie, că „sarea pe limbă se dizolvă/ cum muzica unei lumi/ pe-o balanţă incertă” punctând, pentru cei care vor să asculte, înţelesurile unei lumi bivalente, în care ei nu-i este teamă să trăiască, chiar dacă ceilalţi o întreabă, se întreabă: „cum poţi să mai exişti/ când ţi se taie raiul în două/ şi malurile lui stau faţă-n faţă”? Pentru Nora Iuga, facerea, re-facerea, pre-facerea lumilor prin poezie e posibilă, câtă vreme recunoaşte că „pixul acesta este egalul lui dumnezeu”, deci el, pixul, metonimia poeţilor lumii, e capabil să creeze o lume paralelă, tangentă, secantă lumii în care trăieşti. Iar până când suprapunerea va fi perfectă, poetul are şi exerciţiul trăirii în două lumi deodată: „să exişti pe două maluri deodată/ sau cum spune un prieten poet/ să respiri două văzduhuri deodată/ să ai un sânge secret/ o moştenire catastrofală/ un viitor asimetric”… Şi totuşi să nu-ţi fie teamă să-ţi porţi prezentul până la capătul drumul chiar dacă nu ştii ce e la acest capăt de drum. „merg/ un şir de reflectoare deasupra/ un şir de reflectoare dedesubt/ o perfectă dantură (…)/ de-atâtea blocuri/ nu mai văd orizontul/ lumea se-nalţă/ cerul coboară/ cine va ieşi învingător?”. Poate el, Poetul – cu majusculă –, să fie învingătorul. Câtă vreme, cum spune Nora Iuga, el are conştiinţa că „poezia trebuie să trăiască până la sfârşitul lumii”.

Material difuzat în cadrul rubricii "Poetul despre poeţi", joi, 17 martie 2011, la Radio România Internaţional

miercuri, 2 martie 2011

Aer cu diamante


Dacă Franţa îi are pe cei patru muschetari – trei plus unu, ca să îi dăm satisfacţie şi lui Dumas –, dacă britanicii se laudă cu cei patru Beatles-i, românii au şi ei un cvartet celebru, şi încă unul care respiră… „Aer cu diamante”. Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan erau copiii teribili ai optzecismului românesc, iar anul 1981 îi găsise deja, pe fiecare dintre ei, cu cărţi publicate. Şi chiar dacă pe atunci optzecismul nu se numea „optzecism” – nici disputa generaţiilor şi promoţiilor literare provocată de Laurenţiu Ulici nu era la modă – ei, cei patru magnifici în blugi ai poeziei româneşti, erau deja exponenţiali pentru noul val de scriitori. Erau prieteni nedespărţiţi şi respirau laolaltă poezia. Fuseseră liderii Cenaclului de Luni ţinut de Nicolae Manolescu, îşi marcaseră în forţă debutul editorial. Erau, cu alte cuvinte, pe val… Ce-i va fi determinat, deci, să apeleze, pentru volumul colectiv „Aer cu diamante”, la Editura Litera – singura care, în epocă, publica volume pe banii autorilor ambiţioşi, dar nu întotdeauna de mare talent? Şi, mai ales, de ce acest manifest scris cu patru condeie deodată? De ce această formulă de cvartet, în care însă nu se supuneau legilor cvartetului, căci fiecare îşi dorea să fie vioara întâi? Că nu-i părăsise talentul şi nu aleseseră Litera fiindcă nu-i mai doreau editurile este clar. Prefaţa cărţii este semnată de însuşi Nicolae Manolescu, criticul în vogă al epocii şi al generaţiei lor de scriitori. Că nu se îndoiau ei de calitatea poeziilor pe care le scriau o dovedeşte selecţia textelor: este un pumn de diamante, atent şlefuite. S-a spus că voiau să sfideze regimul, în care autorii, oricât de talentaţi, începuseră să nu mai debuteze decât în grup. Dar ei făcuseră deja, individual, pasul acesta. Una dintre legendele care i-a însoţit, în ultimii treizeci de ani, a fost aceea că îşi doriseră să fie recunoscuţi drept cei patru Beatles-i ai poeziei româneşti. Dar asta nu stă în picioare, câtă vreme gestul lor nu s-a mai repetat. Mai mult, nici măcar nu erau un cvartet până la capăt… Erau un cvintet. Pentru că în 1981, „Aerul cu diamante” avea o montură: grafica lui Tudor Jebeleanu. Ce va fi fost cu adevărat? Gheorghe Grigurcu numea acest volum „un act de stare civilă al noului val liric”. Ei sunt cei care au scos poezia în stradă şi multă vreme, chiar şi în generaţia ce le-a urmat, amestecul de intelectual şi anecdotic, de inventivitate lexicală şi retorică bătăioasă, cu o cantitate suficientă de sugestii politice subversive (atunci) avea să fie, cum am zice astăzi, „în tendinţe”. Până şi poezia de dragoste coborâse pe caldarâm. „să ne iubim, chera mu, să ne iubim per tujur/ ca mâne vom fi pradă inundaţiilor, surpărilor de teren, beţiilor crâncene”, scria Cărtărescu. Şi cum arăta iubita, în viziunea lui Iaru? „Ea era atît de frumoasă/ încît vechiul pensionar/ se porni să roadă tapiţeria/ scaunului pe care ea a stat în autobuz/ (…) atît de frumoasă/ încât şi câinii haleau/ asfaltul de sub tălpile ei.” Mai interesant decât gestul lor de acum 30 de ani mi se pare însă gestul de azi al celor patru-cinci muschetari ai optzecismului. Acela de a reedita cartea, exact în acelaşi format, exact cu aceleaşi ilustraţii, din care ne zâmbesc în cheie auto-parodică magnificii cavaleri în blugi ai poeziei româneşti. Să fie vorba despre competiţia cu noua generaţie de poeţi trimilenişti sau douămiişti? Să fie nevoia de a-şi dovedi, în paradigma poetică a noului mileniu, că poezia lor e încă proaspătă, că aerul e încărcat de diamante? Eu, cititorul neutru, le-aş spune doar atât: să fie liniştiţi, diamantele strălucesc pe geaca de blugi. „Doar timpul – umilul pensionar al unui cântar de precizie / aşază lipitori pe tâmpla durerii“…

Textul emisiunii "Poetul despre poeţi", ediţia de miercuri, 2 martie 2011, Radio România Internaţional

marți, 22 februarie 2011

Pictura pe fotografie – „un EKG de vise combinate”

Tot mai des arta invadează spaţii care nu-i sunt numaidecât consacrate. Teatrul năvăleşte în staţiile de metrou, caricaturiştii se simt bine în pizzerii, pictorii şi sculptorii găsesc loc lucrărilor lor în holurile hotelurilor şi în restaurante (nu neapărat) dichisite. Cu hotelurile şi restaurantele, parcă nici nu e bizară combinaţia, doar că pânzele se doresc a fi privite pe îndelete, ca obiecte de artă în sine, şi nu ca parte a designului ambiental. O pictură (sau o fotografie) se simte bine pe perete, în decor, însă în cazurile la care ne referim ea este/trebuie să fie vedeta momentului. Şi atunci când vernisajul este bine gestionat, iar tablourile reuşesc să amprenteze puternica simeza „de ocazie”, putem fi într-adevăr martorii unui eveniment de excepţie.
Este şi cazul expoziţiei găzduită în aceste zile în holul hotelului Novotel din Capitală, care propune o tehnică plastică mai puţin obişnuită – ipnografia – sau, pe înţelesul tuturor: „pictură pe fotografie”. O tehnică de lucru care combină caracteriticile specifice celor două arte de obicei bine detaşate faţă de cealaltă, ipnografia a fost denumită, metaforic, de cele două artiste expozante – Lucia Cherata şi Oana Manea – „un EKG de vise combinate”. O investigaţie deloc de rutină, într-un organism în care bat două inimi gemene, această „electrocardiogramă” a artei punctează, în liniile ei alerte şi în unghiurile ascuţite ale treziei, ca şi în semnele vălurite şi moi ale ritmului din timpul somnului, însăşi existenţa artistului. Sigur, accentul prioritar e pe somn, pe vis, pe zăbava din zori, cu ochii pe jumătate mijiţi. Lăuntrul încă se zbenguie în apa zglobie a visării, în vreme ce ochiul deja măsoară realitatea care pătrunde ascuţit în minte, o dată cu razele de soare.
Expoziţia celor două tinere artiste e cu siguranţă o metaforă. Dar e şi despletire de sensuri. „Pictura şi fotografia sunt ca nişte întâmplări sincronizate în paralel. O trăsătură rară şi foarte interesantă a creierului”, ne spun cele două artiste. „Exact ca doi oameni care merg în direcţii diferite în acelaşi timp şi care iau aceeaşi decizie în acelaşi timp. Apoi revin asupra ei şi o corectează, şi-o corectează iar, şi-o corectează iar şi iar. Dacă am trăi într-o lume matematică, aceşti doi oameni ar rămâne în aceeaşi buclă până la final”… Dar nu trăim într-o lume matematică şi, la o bătăie mai puternică de inimă, cei doi oameni au vreme să facă saltul visat!
Cam asta despre sentimentele pe care le trezeşte expoziţia. Cât despre artă, despre lucările Luciei Cheraţa şi ale Oanei Manea, mai bine le vedeţi cu ochii voştri. S-ar putea să aveţi o revelaţie!

În Jurnalul Naţional, ediţia online, din 14 februarie 2011

File de Acatist


Îşi sprijină metafora îndrăzneaţă pe umărul lui Arghezi, cum în dimineţi trecute poetul semnatar al „Testament”-ului se sprijinea pe umărul tânărului ierodiacon Bartolomeu de la Mănăstirea Antim. Valeriu Anania, cel din prima lui carte de versuri – „Geneze” (1971; debut târziu, la 50 de ani, motivat în parte şi de destinul lui grevat cu detenţii politice şi marcat de încrucişări ale drumului monahului cu cel al scriitorului) -, e deja un poet cu stil limpede, cristalizat:”Mi-a fost a mă deprinde cu lumina/ Ca mugurele lumii: pe-ndelete”.
Cărţile următoare nu fac decât să îmbogăţească cu sensuri cuvântul de început: „Se frăgezea lumina cu frângeri şi răsfrângeri/ jucate pe rotirea mulţimilor de îngeri (...)// Şi când din nou Cuvântul se rupse din tăcere,/ se pomeni tăria pătrunsă de putere. (...)/ Şi timpul cel de-al doilea se învârti-n veleatul/ rotirilor mărunte. Şi se născu Aluatul”. Trei decenii i-au trebuit lui Valeriu Anania pentru „Geneze”-le lui (şase zile multiplicate la nesfârşit, pentru a merita ziua a şaptea, cea de odihnă). Deşi uneori îmi spun că poeţii dăruiţi, cei asemeni lui, n-ar fi avut nevoie decât de începutul zilei dintâi. De Cuvântul de început. Căci din Cuvântul acela au curs cărţile următoare: „Istorii agripine”, „Orele mamei”, „File de Acatist”, „Anamneze”, „Imn Eminescului”. Şi-ar trebui să trec aici, tot la „opera omnia”, cea mai frumoasă traducere (din veacul trecut) a Bibliei, căreia i-a împrumutat dulceaţa poeziei.
Pe poetul Valeria Anania l-am cunoscut prin „File de Acatist”, carte pe care am descoperit-o într-un anticariat de provincie, pe la jumătatea anilor ‘80. Zilele acestea, mi-am dat seama că undeva, într-unul dintre caietele mele de tânăr jurnalist, se află o mărturie preţioasă, cea a primei mele întâlniri cu ÎPS Bartolomeu Anania. Printr-o ciudată ţesere a firii, la 30 ianuarie l-am evocat pe Ion Luca, dramaturgul. Remarcam, ca de fiecare dată în an, că în acea zi de iarnă, în 1972, murise Ion Luca, la Vatra Dornei, exact la 120 de ani de la intrarea în lume a dramaturgului Ion Luca... Caragiale. Rememorând o călătorie dintr-o iarnă de-acum 19 ani, în oraşul bucovinean, l-am aşezat pe firul amintirii şi pe mitropolitul Bartolomeu Anania, pe care-l ascultasem vorbind dinaintea casei din Strada Parcului nr. 37 despre prietenia lui cu dramaturgul moldovean. (Valeriu Anania scrisese acolo, la mansardă, poemul dramatic „Mioriţa”, adeseori citindu-i pagini întregi şi căutând sfat la mai vârstnicul său amic literar Ion Luca).
Cine şi-ar fi putut imagina că peste numai o zi aveam să mă întorc din nou cu gândul la imaginile acelea din februarie 1992 şi la gestul Înalt Prea Sfinţitului Bartolomeu Anania binecuvântând, după o jumătate de secol, ţărâna unde dormea, chircit în uitarea (ori neuitarea) veacurilor, scriitorul pe care, în „Rotonda plopilor aprinşi”, îl trecuse în rândul drepţilor prieteni, alături de Tudor Arghezi. O prietenie frântă, dintr-un orgoliu, într-o zi posomorâtă a anului 1956, s-ar putea reînchega, în Ceruri... Acolo unde şi cuvânt dramatic, şi cuvânt întru cuvânt s-ar putea preschimba într-un vers/litanie:”... Ca soarele, ca soarele-n declin/ aprinde-ţi magic treptele ce vin/ şi po­gorând cu stema la picioare/ arată-i veşniciei cum se moare”. Fie-le dulce odihna!

În Jurnalul de Duminică din 13 februarie 2011
Poetul despre poeţi, joi, 10 februarie, RRI

duminică, 30 ianuarie 2011

Cuvinte de acatist

Ating cu palma creştetul dealului
de ametist

gutuiului îi tremură
fructele/ lacrimi sacre
cuvinte de acatist

Viziuni

Câmpia se umple de numere
(pitagora să le-nnumere)
noi punem de-un plebiscit
pentru un machidon rănit
printre tufe de rozmarin şi leandri

apoi
stângaci înfioraţi şi tandri
mărşăluim prin albii uscate/ meandre
în care infinitul tălpile şi-a tocit

ah! atât de multe viziuni nurlii
captive în sferele transparente!
atâta pierdere a măsurii
în dans de silfide
la care se holbează arhangheli
şi hurii

luni, 24 ianuarie 2011

Poetul despre poeţi

Începând de miercuri, 12 ianuarie, în fiecare săptămână, Radio România Internaţional difuzează, în cadrul emisiunilor sale pentru străinătate, rubrica mea de autor "Poetul despre poeţi". În 12 şi 13 ianuarie, cele 5 minute ale rubricii au adus în atenţie antologia "Cântarea Cântărilor", realizată de poetul Radu Cârneci. Miercuri, 19 ianuarie, a fost rândul mitologiilor personale ale poetului Ion Cocora ("Va fi o fugă", Editura Palimpsest).

marți, 28 decembrie 2010

Ales e


Ales e chipul dragei mele / ales
ca o grădină înrourată
în zori cu sfială pătrund în ea
grauri şi gureşe vrăbii
tresare pânza-i de volbură nestemată
de o ating / de o sărut pe udele flori

(ales e chipul dragei mele ales
grădină înrourată în zori)

ales e chipul dragului meu / ales
bogat ca livezile îmbrăţişate de toamnă
în amurg
rodul lui binecuvântare este
pământului / cerului spre care se-ntoarnă

(ales e chipul dragului meu ales
rodul lui / binecuvântare dulce de toamnă)


Din volumul "Toamnă în Casiopeea". editura Ager, 2004.