Tot mai des arta invadează spaţii care nu-i sunt numaidecât consacrate. Teatrul năvăleşte în staţiile de metrou, caricaturiştii se simt bine în pizzerii, pictorii şi sculptorii găsesc loc lucrărilor lor în holurile hotelurilor şi în restaurante (nu neapărat) dichisite. Cu hotelurile şi restaurantele, parcă nici nu e bizară combinaţia, doar că pânzele se doresc a fi privite pe îndelete, ca obiecte de artă în sine, şi nu ca parte a designului ambiental. O pictură (sau o fotografie) se simte bine pe perete, în decor, însă în cazurile la care ne referim ea este/trebuie să fie vedeta momentului. Şi atunci când vernisajul este bine gestionat, iar tablourile reuşesc să amprenteze puternica simeza „de ocazie”, putem fi într-adevăr martorii unui eveniment de excepţie.
Rubrica de cronică de poezie (ori mai degrabă de eseu despre poezie), ce mi-a fost îngăduită de la o vreme, mi-a readus vechile obiceiuri (bune şi plăcute) de a citi câteva cărţi de versuri în fiece săptămână. Cum cărţile citite se tot adună, am simţit nevoia să găsesc un spaţiu pentru a scrie despre ele, fie şi un gând mărunt. Şi loc să fac unor poeme noi. - Simona Lazăr
marți, 22 februarie 2011
File de Acatist
Îşi sprijină metafora îndrăzneaţă pe umărul lui Arghezi, cum în dimineţi trecute poetul semnatar al „Testament”-ului se sprijinea pe umărul tânărului ierodiacon Bartolomeu de la Mănăstirea Antim. Valeriu Anania, cel din prima lui carte de versuri – „Geneze” (1971; debut târziu, la 50 de ani, motivat în parte şi de destinul lui grevat cu detenţii politice şi marcat de încrucişări ale drumului monahului cu cel al scriitorului) -, e deja un poet cu stil limpede, cristalizat:”Mi-a fost a mă deprinde cu lumina/ Ca mugurele lumii: pe-ndelete”.
Etichete:
carte,
poetică,
Poetul despre poeţi,
Valeriu Anania
Abonați-vă la:
Postări (Atom)