Poetul şi ploaia

Mi-aş fi dorit să ştiu care a fost prima poezie scrisă de Neruda. Care a fost primul lui vers? M-am aruncat, deci, în vâltoarea paginilor de carte, citind pe nerăsuflate volumul lui de memorii – „Mărturisesc că am trăit”, Editura Vellant, 2010, traducere din limba spaniolă de Luminiţa Voina-Răuţ – şi căutând în el un răspuns. Nu l-am aflat... Poate pentru că, o spune chiar Neruda, „amintirile memorialistului nu sunt şi ale poetului. Primul poate a trăit mai puţin, dar a văzut mai mult, oferindu-ne detalii limpezi; al doilea ne-a dăruit fantasme, răscolite de focul şi de umbra epocii lui”.

Pablo Neruda

Mâine, 11 decembrie, apare pe piaţă Jurnalul de duminică, unde veţi găsi, la pagina 32, câteva gânduri despre volumul de memorii al lui Pablo Neruda - "Mărturisesc că am trăit" (Editura Vellant). Volumul va fi lansat joi, 16 decembrie, ora 18:30, la Librăria Cărtureşti din Bucureşti.

Clonele Sfântului Duh

Poeţii nu cuceresc teritorii, nu anexează ţări, nu trasează graniţe şi nu mărginesc lumile cu sârmă ghimpată. Poeţii imaginează patrii. De cuvinte, de apă, de arbori elastici... Patrii întinse cât nemărginirea sau doar în marginile unei coli A4. Ale unui teanc nesfârşit de coli A4... O patrie e cât un poem, alta cât o carte de poeme, alta cât un vers nescris, dar care cândva se va aşterne, cu litere subţiri, aplecate spre dreapta, pe o coală de hârtie A4...

"Siberia numită acasă"

De la „durerea de azi/ sintaxa haotică/ a Karmei” până „la nord de cuvânt/ în Siberia sintactică”, Eliza Macadan a parcurs 16 ani şi patru cărţi – adică exact distanţa de la primul ei volum de versuri, „Spaţiu auster” (Editura Plumb, 1994), la cel mai recent, „La nord de cuvânt” (Editura Tracus Arte, colecţia Drog, 2010). Aparent monoton (ca şi călătoria cu trenul prin taigaua şi tundra siberiană, pe care o evocă), consumat în cuvinte puţine, aspre, directe, reci, austere, acest traseu propune însă o poetă capabilă să construiască un limbaj (poetic) propriu (şi spun „să construiască”, chiar dacă acest eşafodaj al limbii îi e util cel mai adesea pentru a exprima o lume în disoluţie, predestinată evenimentelor de tip catastrofă/calamitate). Iar lucrul acesta mi se pare mai important decât să fi pus mâna pe dicţionarul de sinonime, în încercarea de a-şi lărgi vocabularul şi de a da mai multă strălucire (şi feminitate, spun unii dintre criticii ei) micro-poemelor pe care le scrie.

Dragostea, în şuvoaie de aur

Citeam, cu ceva vreme în urmă, despre anii pierduţi ai lui Iisus. Despre cei 17 ani petrecuţi de Hristos în Orient (între 13 şi 29, ori între 14 şi 30 de ani), despre care se vorbeşte în acel manuscris antic descoperit, în 1887, de Nicolas Notovici. Despre anii în care, zice-se, Iisus ar fi călătorit, ca discipol, mai întâi, ca învăţător, mai apoi, în India, Nepal, Ladak şi Tibet.

Un strigăt vital. Un om. Un destin

În dedicaţia scrisă pe carte unei poete, Ion Zubaşcu îşi caracterizează singur volumul cu o simplă sintagmă: "un strigăt vital". Nimic altceva decât strigătul fără de care n-ar fi depăşit luciditatea bolii şi spaima absolută a morţii. "Moarte de om. O poveste de viaţă" e cea mai sensibilă carte despre victoria vieţii pe care am citit-o în ultima vreme.

Cireşii asaltaţi de buldozere

Privitor ca la te-a-tru - desparte, desuet şi franţuzit, cuvântul "teatru" în trei silabe -, Ion Cocora e cronicar şi-n loja propriei existenţe. Tot el e regizorul, actorul, dramaturgul, (re)scriind fără contenire scene shakespeariene, tom după tom, pe pielea unui ied nenăscut.

Doamna Nobel locuieşte în coc

Citesc. Stau în balansoarul din lemn de mahon, cu pledul de lână pe picioare, şi citesc versuri. În faţa mea, pe un alt balansoar, o damă croşetează. Cuvinte. Se-ntunecă. Dama se retrage, fără cuvinte, în coc. Pe balansoar a rămas doar carcasa unei dame cu coc. Dimineaţă, devreme, dama coboară din coc şi taie în fâşii lungi hainele poeziei. O privesc. Cu foarfecele de croitorie taie cordele subţiri. Cântă încet. „pe limba croitoresei/ mi-am sădit colierul/ pe două hectare numai cicoare/ în copaci umbroşi/ cresc bumbi de cămăşi/ şi-un macaragiu sus pe cer vedea/ cum se-agaţă drumul în cuier."

Un poet pe nume Pablo Picasso

Momentul în care Picasso a abandonat (temporar) penelul şi culorile, pentru "nemărginitul joc cu cuvintele", a intrat deja într-o mitologie a mişcării Suprarealismului şi a istoriei literare. Era la începutul anului 1935, când, parcurgând o criză conjugală devastatoare, cu un divorţ care i-a ridicat uriaşe probleme financiare, artistul a aruncat deoparte instrumentele care nu-l trădaseră niciodată până atunci şi şi-a deschis un caiet alb, pe care avea să-şi noteze, zi după zi, poemele. A făcut asta doi ani la rând (1935 şi 1936), continuând şi după reîntoarcerea "oficială" la pictură, scriind aproape zilnic poezie până în 1959.

Două versuri de argint

Despre poemele lui Dinu Olăraşu - mai ales despre cele din ultimul volum, „Vamă" (Editura Eikon, 2010) - s-a vorbit adeseori ca despre nişte „aproape haiku-uri", probabil referirea fiind strict la lungimea (ori mai bine zis: scurtimea) grupului de versuri care le compun.
Cred însă că este un clişeu superficial, care nu i se potriveşte şi asta nu doar pentru că micro-poemele lui au îndeobşte mai mult de 17 silabe.

Marele cânt

Canticum Canticorum... Cea-mai-frumoasă-dintre-cântări a străbătut mileniile fără să-şi fi ciobit măcar un sunet. Mireasa şi Mirele sunt cele două braţe subţiri ale Diapazonului Lumii, care, odată atins, dă tonul Marelui Cânt.
„Este glasul celui drag!/ Iată-l vine, trecând din munte în munte, sărind peste co line!/ Iubitul meu asemeni este iedului sălbatec, asemeni este puiului de ciută", îşi mângâie în cuvinte Mireasa alesul. Iar Mirele, în stih cristalin, îi răspunde: „Până a nu se răcori de seară şi până a nu se întinde umbrele, veni-voi către tine, tu muntele de zmirnă, co­lina de tămâie./ Mult frumoasă-mi eşti, iubita mea, şi fără de cusur!" (traducere în limba română de Gala Galaction şi Vasile Radu).