Cu o biografie unică între poeţii literaturii române, nomad şi boem, structurat spiritual după modelul lui Alan Edgar Poe, pendulând între beţii şi evocări de îngeri, între insalubru şi estetic sublim, Dimtrie Stelaru este unul dintre acei poeţi pentru care cămăşile de forţă ale criticii sunt ineficiente, iar orizonturile nu sunt filtrate prin ferestre întredeschise. El este "cel din stele", "stelarul", rătăcitorul, un "sburător" liric, care sărută, cu buze vinete, Poezia.
Lovinescu, care-l are o vreme printre invitaţii cenaclului său, Sburătorul, vede în el "un poet nou, nu prin categoria socială pe care unii vor să o reprezinte, ci, dimpotrivă (prin) înălţarea spirituală, capacitatea de expresie lapidară", punctând, într-o filă de biografie lirică, "strania simplicitate muzicală a versurilor de scurtă respiraţie, pure, fără noroiul vieţii"... E perspectiva criticului care simte că-i scapă ceva din fiinţa acestui poet (o nuanţă subtilă pe care i-o intuieşte, dar nu i-o poate defini) şi atunci transcende omul operei lui.
Un poet precum Eugen Jebeleanu îmbracă în negre melancolii întâlnirea lui cu Stelaru în condiţii neobişnuite în epocă: boemul, nomadul, inadaptatul, orfanul - la propriu - Dimitrie Stelaru, declamându-şi versurile, îmbătat de alcooluri, încercând să-şi vândă volumul "Preamărirea durerii" în mijlocul unui restaurant. Jebeleanu îl descrie ca o "fiinţă având mersul şi ochii unui somnambul", ca "o umbră ieşită din mormânt", care provoacă clientul de la mese să-i arunce priviri încărcate de silă şi tristeţe, fără a avea revelaţia sublimului poetic, covârşit de deznădejde şi bolnave spaţii siderale. Adâncit în tragicul realului, Dimitrie Stelaru declamă: "Eu am ascultat, am primit lumina/ Din mine/ Am covârşit deznădejdea, am îndoit-o/ Ca pe un lujer/ Acum sunt numai eu/ Părăsit, chemat şi larg".
De la Eminescu încoace, nici un alt poet, în afara lui Stelaru, nu a mai reuşit să facă să fuzioneze teluricul şi stihiile astrale, realcătuindu-le într-un atom unic, cel din care avea să explodeze, să expandeze un alt univers. Un univers în care, pentru bunul mers al poeziei şi gloria ei, Stelaru tot nu va cunoaşte liniştea şi fericirea... Un univers în care n-ar trebui să fim uimiţi să-l reîntâlnim la un colţ de stradă veche din Bucureşti, evocând trecătorilor imaginea îngerului vagabond.
S-a stins din viaţă, cu exact 40 de ani în urmă, la 29 noiembrie 1941. A plecat să aiureze în alte dimensiuni stelare, lăsându-ne, în loc de firul Ariadnei, călăuză prin labirint, ghemul lui de versuri înnegurat-celeste: "Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea,/ Noi n-am avut alt soare decît Umilinţa;/ Dar până când, înger vagabond, până când/ Trupul acesta gol şi flămând?// Ne-am răsturnat oasele pe lespezile bisericilor,/ Prin păduri la marginea oraşelor-/ Nimeni nu ne-a primit niciodată,/ Nimeni, nimeni...// Cu fiecare îndărătnicie murim/ Şi rana mâinilor caută pâinea aruncată./ (...) / Dar lasă, Dimitrie Stelaru, mai lasă!/ Într-o zi vom avea şi noi sărbătoare-/ Vom avea pâine, pâine/ Şi-un kilogram de izmă pe masă".
În Jurnalul Național, ediția online din 30 noiembrie 2011
Lovinescu, care-l are o vreme printre invitaţii cenaclului său, Sburătorul, vede în el "un poet nou, nu prin categoria socială pe care unii vor să o reprezinte, ci, dimpotrivă (prin) înălţarea spirituală, capacitatea de expresie lapidară", punctând, într-o filă de biografie lirică, "strania simplicitate muzicală a versurilor de scurtă respiraţie, pure, fără noroiul vieţii"... E perspectiva criticului care simte că-i scapă ceva din fiinţa acestui poet (o nuanţă subtilă pe care i-o intuieşte, dar nu i-o poate defini) şi atunci transcende omul operei lui.
Un poet precum Eugen Jebeleanu îmbracă în negre melancolii întâlnirea lui cu Stelaru în condiţii neobişnuite în epocă: boemul, nomadul, inadaptatul, orfanul - la propriu - Dimitrie Stelaru, declamându-şi versurile, îmbătat de alcooluri, încercând să-şi vândă volumul "Preamărirea durerii" în mijlocul unui restaurant. Jebeleanu îl descrie ca o "fiinţă având mersul şi ochii unui somnambul", ca "o umbră ieşită din mormânt", care provoacă clientul de la mese să-i arunce priviri încărcate de silă şi tristeţe, fără a avea revelaţia sublimului poetic, covârşit de deznădejde şi bolnave spaţii siderale. Adâncit în tragicul realului, Dimitrie Stelaru declamă: "Eu am ascultat, am primit lumina/ Din mine/ Am covârşit deznădejdea, am îndoit-o/ Ca pe un lujer/ Acum sunt numai eu/ Părăsit, chemat şi larg".
De la Eminescu încoace, nici un alt poet, în afara lui Stelaru, nu a mai reuşit să facă să fuzioneze teluricul şi stihiile astrale, realcătuindu-le într-un atom unic, cel din care avea să explodeze, să expandeze un alt univers. Un univers în care, pentru bunul mers al poeziei şi gloria ei, Stelaru tot nu va cunoaşte liniştea şi fericirea... Un univers în care n-ar trebui să fim uimiţi să-l reîntâlnim la un colţ de stradă veche din Bucureşti, evocând trecătorilor imaginea îngerului vagabond.
S-a stins din viaţă, cu exact 40 de ani în urmă, la 29 noiembrie 1941. A plecat să aiureze în alte dimensiuni stelare, lăsându-ne, în loc de firul Ariadnei, călăuză prin labirint, ghemul lui de versuri înnegurat-celeste: "Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea,/ Noi n-am avut alt soare decît Umilinţa;/ Dar până când, înger vagabond, până când/ Trupul acesta gol şi flămând?// Ne-am răsturnat oasele pe lespezile bisericilor,/ Prin păduri la marginea oraşelor-/ Nimeni nu ne-a primit niciodată,/ Nimeni, nimeni...// Cu fiecare îndărătnicie murim/ Şi rana mâinilor caută pâinea aruncată./ (...) / Dar lasă, Dimitrie Stelaru, mai lasă!/ Într-o zi vom avea şi noi sărbătoare-/ Vom avea pâine, pâine/ Şi-un kilogram de izmă pe masă".
În Jurnalul Național, ediția online din 30 noiembrie 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu