File de Acatist

Îşi sprijină metafora îndrăzneaţă pe umărul lui Arghezi, cum în dimineţi trecute poetul semnatar al „Testament”-ului se sprijinea pe umărul tânărului ierodiacon Bartolomeu de la Mănăstirea Antim. Valeriu Anania, cel din prima lui carte de versuri – „Geneze” (1971; debut târziu, la 50 de ani, motivat în parte şi de destinul lui grevat cu detenţii politice şi marcat de încrucişări ale drumului monahului cu cel al scriitorului) -, e deja un poet cu stil limpede, cristalizat:”Mi-a fost a mă deprinde cu lumina/ Ca mugurele lumii: pe-ndelete”.

Cărţile următoare nu fac decât să îmbogăţească cu sensuri cuvântul de început: „Se frăgezea lumina cu frângeri şi răsfrângeri/ jucate pe rotirea mulţimilor de îngeri (...)// Şi când din nou Cuvântul se rupse din tăcere,/ se pomeni tăria pătrunsă de putere. (...)/ Şi timpul cel de-al doilea se învârti-n veleatul/ rotirilor mărunte. Şi se născu Aluatul”. Trei decenii i-au trebuit lui Valeriu Anania pentru „Geneze”-le lui (şase zile multiplicate la nesfârşit, pentru a merita ziua a şaptea, cea de odihnă). Deşi uneori îmi spun că poeţii dăruiţi, cei asemeni lui, n-ar fi avut nevoie decât de începutul zilei dintâi. De Cuvântul de început. Căci din Cuvântul acela au curs cărţile următoare: „Istorii agripine”, „Orele mamei”, „File de Acatist”, „Anamneze”, „Imn Eminescului”. Şi-ar trebui să trec aici, tot la „opera omnia”, cea mai frumoasă traducere (din veacul trecut) a Bibliei, căreia i-a împrumutat dulceaţa poeziei.
Pe poetul Valeria Anania l-am cunoscut prin „File de Acatist”, carte pe care am descoperit-o într-un anticariat de provincie, pe la jumătatea anilor ‘80. Zilele acestea, mi-am dat seama că undeva, într-unul dintre caietele mele de tânăr jurnalist, se află o mărturie preţioasă, cea a primei mele întâlniri cu ÎPS Bartolomeu Anania. Printr-o ciudată ţesere a firii, la 30 ianuarie l-am evocat pe Ion Luca, dramaturgul. Remarcam, ca de fiecare dată în an, că în acea zi de iarnă, în 1972, murise Ion Luca, la Vatra Dornei, exact la 120 de ani de la intrarea în lume a dramaturgului Ion Luca... Caragiale. Rememorând o călătorie dintr-o iarnă de-acum 19 ani, în oraşul bucovinean, l-am aşezat pe firul amintirii şi pe mitropolitul Bartolomeu Anania, pe care-l ascultasem vorbind dinaintea casei din Strada Parcului nr. 37 despre prietenia lui cu dramaturgul moldovean. (Valeriu Anania scrisese acolo, la mansardă, poemul dramatic „Mioriţa”, adeseori citindu-i pagini întregi şi căutând sfat la mai vârstnicul său amic literar Ion Luca).
Cine şi-ar fi putut imagina că peste numai o zi aveam să mă întorc din nou cu gândul la imaginile acelea din februarie 1992 şi la gestul Înalt Prea Sfinţitului Bartolomeu Anania binecuvântând, după o jumătate de secol, ţărâna unde dormea, chircit în uitarea (ori neuitarea) veacurilor, scriitorul pe care, în „Rotonda plopilor aprinşi”, îl trecuse în rândul drepţilor prieteni, alături de Tudor Arghezi. O prietenie frântă, dintr-un orgoliu, într-o zi posomorâtă a anului 1956, s-ar putea reînchega, în Ceruri... Acolo unde şi cuvânt dramatic, şi cuvânt întru cuvânt s-ar putea preschimba într-un vers/litanie:”... Ca soarele, ca soarele-n declin/ aprinde-ţi magic treptele ce vin/ şi po­gorând cu stema la picioare/ arată-i veşniciei cum se moare”. Fie-le dulce odihna!

În Jurnalul de Duminică din 13 februarie 2011
Poetul despre poeţi, joi, 10 februarie, RRI