Nora Iuga – "Poezia trebuie să trăiască până la sfârşitul lumii"

Poezia nu are vârstă, dar are un dram de nebunie. N-am spus-o eu, ci Nora Iuga, poeta care, la 80 de ani, împliniţi în ianuarie, mărturiseşte că pentru poezie, ca şi pentru dragoste, nu a avut niciodată un ritual anume. Biografia Norei Iuga – poetă, romancieră şi o excelentă traducătoare din limbile germană şi suedeză – este atât de bogată încât nu poate fi rezumată în câteva minute. E complicat să faci asta cu un autor care a scris 20 cărţi, a tradus alte 40, face lecturi publice în străinătate – mai ales în Germania – şi primeşte numeroase premii şi burse.
Să remarcăm doar că a fost studenta unor eminenţi profesori şi oameni de litere – Tudor Vianu şi George Călinescu – şi că nu de puţine ori memoria lor i-a fost îndemn. Deşi a debutat cu volumul de versuri „Vina nu e a mea” la vârsta de 37 de ani, în 1968, Nora Iuga mărturiseşte că a scris primul poem în clasa a doua. În timp ce îl asculta pe tatăl ei, care interpreta la vioară un poem de Jeno Hubay, a avut o trăire atât de puternică încât muzica a început să se transforme în cuvinte. „Atunci am trăit pentru prima dată tulburătoarea atingere a inspiraţiei” mărturiseşte poeta, care ţine zilnic un blog literar, dovedindu-se astfel, pe deplin, un om al timpurilor noastre. Timpuri din care, crede ea, poezie nu poate să lipsească. Mai ales dacă ştii cum să o citeşti. Cum? „cu sensibilitatea - nu/ cu inteligenţa nici atât/ cu bunul-gust ai spus şi te-ai micşorat/ poezia se citeşte cu ce se scrie:/ faţa nevăzută a lunii”. Aşa se citeşte. Dar cum se scrie? Ei bine, aici răspunsul îl aflăm tot de la Nora Iuga, care declara într-un interviu: „N-am nici un fel de ritual, nici la iubit, nici la mâncat, nici la toaleta zilnică, nici măcar de sărbători. Ritualul e rutină, obişnuinţă, dogmă. Eu am chef, nu am ritual…”. Chef să noteze, pe un petic de hârtie, că „sarea pe limbă se dizolvă/ cum muzica unei lumi/ pe-o balanţă incertă” punctând, pentru cei care vor să asculte, înţelesurile unei lumi bivalente, în care ei nu-i este teamă să trăiască, chiar dacă ceilalţi o întreabă, se întreabă: „cum poţi să mai exişti/ când ţi se taie raiul în două/ şi malurile lui stau faţă-n faţă”? Pentru Nora Iuga, facerea, re-facerea, pre-facerea lumilor prin poezie e posibilă, câtă vreme recunoaşte că „pixul acesta este egalul lui dumnezeu”, deci el, pixul, metonimia poeţilor lumii, e capabil să creeze o lume paralelă, tangentă, secantă lumii în care trăieşti. Iar până când suprapunerea va fi perfectă, poetul are şi exerciţiul trăirii în două lumi deodată: „să exişti pe două maluri deodată/ sau cum spune un prieten poet/ să respiri două văzduhuri deodată/ să ai un sânge secret/ o moştenire catastrofală/ un viitor asimetric”… Şi totuşi să nu-ţi fie teamă să-ţi porţi prezentul până la capătul drumul chiar dacă nu ştii ce e la acest capăt de drum. „merg/ un şir de reflectoare deasupra/ un şir de reflectoare dedesubt/ o perfectă dantură (…)/ de-atâtea blocuri/ nu mai văd orizontul/ lumea se-nalţă/ cerul coboară/ cine va ieşi învingător?”. Poate el, Poetul – cu majusculă –, să fie învingătorul. Câtă vreme, cum spune Nora Iuga, el are conştiinţa că „poezia trebuie să trăiască până la sfârşitul lumii”.

Material difuzat în cadrul rubricii "Poetul despre poeţi", joi, 17 martie 2011, la Radio România Internaţional