Gimnast şi acrobat la circ – o vreme, din asta şi-a câştigat banii de buzunar Ovidiu Genaru, poetul care a pătimit după Bacovia şi, într-o seară de toamnă, s-a silit să ancheteze... o lacrimă. Spunea despre sine, într-un text autobiografic: “Ca gimnast eram o mare speranţă; mi se dădeau portocale şi frişcă, pentru ca să devin Cineva: Cineva care să execute cel mai bine din Europa roata ţiganului şi salturile mortale”...
Distanţă lungă, s-ar părea, de la destinul de atlet la cel de poet, dar în urbea lui Bacovia totul e posibil. Avocaţii fără detentă ajung poeţi. Aşijderea violoniştii care au rămas fără sacâz pentru arcuş. Acarii, inginerii de drumuri şi funcţionarii cu mânecuţă... Poate să fie asta pentru că de undeva, din cer, cineva cerne, din când în când, pulbere de poezie peste oraş! I s-a întâmplat asta şi profesorului de sport Ovidiu Bibire, care, după o vreme, avea să devină paznic al casei lui Bacovia, sub numele de o mie de ori mai liric Ovidiu Genaru. Ca şi poetul cel vechi, cel nou avea, la un moment dat, să îşi adauge pseudonimul la nume, cerând eliberarea unui nou document de stare civilă.
Născut într-un noiembrie interbelic, nu departe de firul de apă al Negelului, pe care se dădea cu patine de os, cândva, copilul Grigore Vasiliu cunoscut mai tarziu sub numele de Bacovia, Ovidiu Genaru s-a pornit să povestească, explicit şi poetic, universul mărunt în care-şi ducea existenţa, deosebindu-l de înaintaşul său doar tonalitatea ceva mai luminoasă a versului.
E pictural, dar altfel decât Bacovia, e muzical – altfel decât el, iar posomorârile nu-i ies, căci mereu se iţeşte într-un colţ de tablou o floare de câmp sau o fetişcană. “N-am atins-o! Delicată, s-o striveşti cu privirea,/ ca untdelemnul uşoară, D. s-a pierdut apoi în braţele/ negustorilor. De asta nu-mi pasă!/ Păstrez amintirea-i suavă, de liliac alb, norocos, petală preacurată în beznă.” , scrie poetul care, ceva mai încolo, într-un alt poem din volumul intitulat chiar aşa, “Flori de câmp”, spune că şi-a corectat viaţa cu arta ori, în altă parte, îşi trece în revistă existenţa, cu o dulce umbră de melancolie în vers: “Tânăr, multe ştiai; totul, aproape, susura clar:/ într-un pantof de argint încăpea picioruşul/ lumii; explicai trandafirul şi restul/ (...)/ Cu unghia scormoneai cenuşarul nunţii; mai greu,/ mai puţin; la 30 de ani începea îndoiala;/ vestminte groase poartă acum cereştile lucruri./ Corvoade noi, privelişti mincinoase: la 45/ sunt multe ghicitori şi jertfe; uitarea/ se-ntinde ca sarea în apele dulci”.
Tema îmbătrânirii e creionată în tuşe grave - “test întunecat ca zăcătorile mării, carnea/ ta la 60 de ani”, scrie el – dar cu aceeaşi parcimonie Ovidiu Genaru atacă subiecte mai banale, de viaţă măruntă, stând, ca pictorii de biserici, cu faţa spre peretele-frescă, grăbindu-se să deseneze cu cărbune conturul sfinţilor banali, pe gletul ud. Și pe măsură ce mâna lui desenează, satul din frescă se animă, devine zgomotos, viu: “Neguţători cu ciubere la preţ mic/ şi salturi de miei la nivelul mugurilor,/ plecări din tată fiu la târguri de joi//(...)/ Se aud spargeri de piei cu acul,/ şi după ac urmează lâna roşie şi lâna neagră/ ca obiceiul naşterii şi morţii,/ se petrec schimburi de miere pe postav,/ şi ascuţiri de unelte pe barba-nţelepţilor.// Lung cât două strigăte capăt la capăt,/ satul pluteşte în steaua lui,/ luceşte clima de munte pe gâtul femeilor,/ se cheltuie pădure şi piatră-de-var/ să trăiască satul./ Viaţa este atât de puternică,/ un schelet de asin paşte vara/ florile pe dinăuntru.”
În pofida picturalităţii intriseci a spaţiului rural, lui Ovidiu Genaru i se potriveşte mai bine cadrul citadin, unde florile şi arborii au chip de odaliscă şi gesturi lascive - uneori, vorace - prea adesea. E un spaţiu în care renasc demne urmaşe ale unei Evei pătimaşe, ca-n poemul acesta: “Ca pe un măr ea taie iubirea în două: atâţi şi suntem/ protagonişti în cameră. Dar ea/ nu cunoaşte decât lăcomia: muşcă din/ amândouă jumătăţile şi crede că a fost dreaptă cu mine./ Dinţii ei foarfecă/ miezul cu o plăcere biblică; şi chiar seminţele./ “Miroase a migdale amare”, spune ea.”
Altminteri, poezia lui Ovidiu Genaru are parfumul unui buchet de flori de câmp...
În Jurnalul Național, ediția online din 3 decembrie 2011
Distanţă lungă, s-ar părea, de la destinul de atlet la cel de poet, dar în urbea lui Bacovia totul e posibil. Avocaţii fără detentă ajung poeţi. Aşijderea violoniştii care au rămas fără sacâz pentru arcuş. Acarii, inginerii de drumuri şi funcţionarii cu mânecuţă... Poate să fie asta pentru că de undeva, din cer, cineva cerne, din când în când, pulbere de poezie peste oraş! I s-a întâmplat asta şi profesorului de sport Ovidiu Bibire, care, după o vreme, avea să devină paznic al casei lui Bacovia, sub numele de o mie de ori mai liric Ovidiu Genaru. Ca şi poetul cel vechi, cel nou avea, la un moment dat, să îşi adauge pseudonimul la nume, cerând eliberarea unui nou document de stare civilă.
Născut într-un noiembrie interbelic, nu departe de firul de apă al Negelului, pe care se dădea cu patine de os, cândva, copilul Grigore Vasiliu cunoscut mai tarziu sub numele de Bacovia, Ovidiu Genaru s-a pornit să povestească, explicit şi poetic, universul mărunt în care-şi ducea existenţa, deosebindu-l de înaintaşul său doar tonalitatea ceva mai luminoasă a versului.
E pictural, dar altfel decât Bacovia, e muzical – altfel decât el, iar posomorârile nu-i ies, căci mereu se iţeşte într-un colţ de tablou o floare de câmp sau o fetişcană. “N-am atins-o! Delicată, s-o striveşti cu privirea,/ ca untdelemnul uşoară, D. s-a pierdut apoi în braţele/ negustorilor. De asta nu-mi pasă!/ Păstrez amintirea-i suavă, de liliac alb, norocos, petală preacurată în beznă.” , scrie poetul care, ceva mai încolo, într-un alt poem din volumul intitulat chiar aşa, “Flori de câmp”, spune că şi-a corectat viaţa cu arta ori, în altă parte, îşi trece în revistă existenţa, cu o dulce umbră de melancolie în vers: “Tânăr, multe ştiai; totul, aproape, susura clar:/ într-un pantof de argint încăpea picioruşul/ lumii; explicai trandafirul şi restul/ (...)/ Cu unghia scormoneai cenuşarul nunţii; mai greu,/ mai puţin; la 30 de ani începea îndoiala;/ vestminte groase poartă acum cereştile lucruri./ Corvoade noi, privelişti mincinoase: la 45/ sunt multe ghicitori şi jertfe; uitarea/ se-ntinde ca sarea în apele dulci”.
Tema îmbătrânirii e creionată în tuşe grave - “test întunecat ca zăcătorile mării, carnea/ ta la 60 de ani”, scrie el – dar cu aceeaşi parcimonie Ovidiu Genaru atacă subiecte mai banale, de viaţă măruntă, stând, ca pictorii de biserici, cu faţa spre peretele-frescă, grăbindu-se să deseneze cu cărbune conturul sfinţilor banali, pe gletul ud. Și pe măsură ce mâna lui desenează, satul din frescă se animă, devine zgomotos, viu: “Neguţători cu ciubere la preţ mic/ şi salturi de miei la nivelul mugurilor,/ plecări din tată fiu la târguri de joi//(...)/ Se aud spargeri de piei cu acul,/ şi după ac urmează lâna roşie şi lâna neagră/ ca obiceiul naşterii şi morţii,/ se petrec schimburi de miere pe postav,/ şi ascuţiri de unelte pe barba-nţelepţilor.// Lung cât două strigăte capăt la capăt,/ satul pluteşte în steaua lui,/ luceşte clima de munte pe gâtul femeilor,/ se cheltuie pădure şi piatră-de-var/ să trăiască satul./ Viaţa este atât de puternică,/ un schelet de asin paşte vara/ florile pe dinăuntru.”
În pofida picturalităţii intriseci a spaţiului rural, lui Ovidiu Genaru i se potriveşte mai bine cadrul citadin, unde florile şi arborii au chip de odaliscă şi gesturi lascive - uneori, vorace - prea adesea. E un spaţiu în care renasc demne urmaşe ale unei Evei pătimaşe, ca-n poemul acesta: “Ca pe un măr ea taie iubirea în două: atâţi şi suntem/ protagonişti în cameră. Dar ea/ nu cunoaşte decât lăcomia: muşcă din/ amândouă jumătăţile şi crede că a fost dreaptă cu mine./ Dinţii ei foarfecă/ miezul cu o plăcere biblică; şi chiar seminţele./ “Miroase a migdale amare”, spune ea.”
Altminteri, poezia lui Ovidiu Genaru are parfumul unui buchet de flori de câmp...
În Jurnalul Național, ediția online din 3 decembrie 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu