Mi-aş fi dorit să ştiu care a fost prima poezie scrisă de Neruda. Care a fost primul lui vers? M-am aruncat, deci, în vâltoarea paginilor de carte, citind pe nerăsuflate volumul lui de memorii – „Mărturisesc că am trăit”, Editura Vellant, 2010, traducere din limba spaniolă de Luminiţa Voina-Răuţ – şi căutând în el un răspuns. Nu l-am aflat... Poate pentru că, o spune chiar Neruda, „amintirile memorialistului nu sunt şi ale poetului. Primul poate a trăit mai puţin, dar a văzut mai mult, oferindu-ne detalii limpezi; al doilea ne-a dăruit fantasme, răscolite de focul şi de umbra epocii lui”.
Memorialistul nu e întotdeauna unul şi acelaşi cu poetul? Se poate să fie aşa, deşi doar cu un rând mai încolo, Neruda scrie: „Viaţa mea e plămădită din toate vieţile: vieţi ale poetului”..., iar cartea întreagă, de la prima la ultima filă, e un fantastic festin al poeziei, aşternut pe hârtie sub pretextul prozei memorialistice.
Nu ştim care a fost primul vers al lui Neruda, dar ştim care a fost prima, obsesiva lui amintire. Cea a ploii. „O spun, pentru început, că în zilele şi anii copilăriei mele unicul personaj memorabil a fost ploaia. Marea ploaie australă, căzând ca o cascadă de la Pol, din cerul Capului Horn până la graniţă. Pe acest hotar sau vest îndepărtat al ţării mele, am apărut eu: pentru viaţă, pământ, poezie şi ploaie”. Poetul chilian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1971, s-a născut la Parral, în centrul ţării, dar a copilărit în sud-vestul extrem al patriei sale, la vremea când vulcanul Llaima se trezea şi numai ploaia, răbdătoarea ploaie australă, putea să-i mai astâmpere focul. Atunci deprinde „arta ploii” şi din sunetul ei intermitent multă vreme îşi smulge versurile...
După numai câteva file, ceva mai mult de zece, descopăr o secţiune pe care Neruda însuşi o titrează „Primul meu poem”... Scris pentru mama. „Adică celei care a îndeplinit acest rol în viaţa mea, angelica mea mamă vitregă”... Cum? Când? „O să încerc să-mi amintesc. Demult, în copilărie, când abia buchiseam literele, am simţit deodată o emoţie puternică şi am scris câteva cuvinte cu jumătate de rimă, diferite de limbajul cotidian. Le-am transcris pe o hârtie, pradă unei nelinişti crescând, unei senzaţii necunoscute: un fel de angoasă şi de tristeţe”... Părinţii l-au întrebat doar, scurt, de unde a copiat-o. Oare de aceea să nu fi reţinut nici măcar el primul vers? Şi-apoi fiind mereu alţii, de la o etapă la alta, de ce n-am scrie de mai multe ori în viaţă „primul vers”? Poate că întâia oară s-a simţit poet atunci când a înţeles că lebedele nu cântă înainte să moară.
Altfel de ce să fi început secvenţa asta, „Primul meu poem”, cu descrierea vânătorii brutale de lebede? „Într-o zi am primit o lebădă muribundă. Era una dintre acele minunăţii pe care n-am mai văzut-o niciodată în lume: lebăda cu gât negru. O corabie ninsă cu un gât zvelt, vârât parcă într-un strâmt ciorap de mătase”. Copilul se dedică îngrijirii ei. Douăzeci de zile îi vindecă rănile, o hrăneşte, o duce zilnic la fluviu. „Într-o zi mi-a părut mai îngândurată (...). Era nemişcată şi atunci am luat-o iar în braţe, ca s-o duc acasă. Şi deodată am simţit o panglică desfăşurându-mi-se la piept şi ceva, un fel de braţ negru, îmi mângâia obrazul. Era gâtul ei lung şi unduitor care cădea. Aşa am aflat că lebedele nu cântă când mor. (...) Plouă de rupe pământul. (...) Iar eu sunt singur şi scriu versuri în caietul cu pătrăţele (...)”.
Volumul are multe arome, multe bătăi de inimă, multe nuanţe şi calde culori, chiar dacă, în calitea lui de jurnal autobiografic, nu are o cronologie foarte exactă. E mai degrabă o suită de observaţii, comentarii, întâmplări despre poezie şi poeţi (citează copios întâlnirile cu Lorca, de exemplu), ca şi despre oamenii obişnuiţi care i-au populat viaţa. Pentru că, mărturiseşte Neruda: cel mai apropiat lucru de poezie este o bucată de pâine sau un vas de ceramică sau o bucată de lemn sculptat cu dragoste, chiar dacă de mâini stângace.
Pablo Neruda, „Mărturisesc că am trăit”, colecţia „Cărţi însemnate”, Editura Vellant, 2010. Lansarea cărţii va avea loc joi, 16 decembrie, la Librăriile Cărtureşti.
Jurnalul de Duminică, 11 decembrie 2010
Şi eu îmi aduc aminte cutremurat, de prima poezie pe care am scris-o. Eram în vacanţa de iarnă a clasei a cincea, ningea greu cu fulgi bandiţi, iar în cămăruţa în care trăiam era frig, întuneric şi mirosea a foame. Eu primisem o pedeapsă de la profesorul de matematică cu care niciodată nu m-am înţeles, şi trebuia să rezolv de-alungul vacanţei o sută de probleme de algebră simplă dintr-o culegere notorie la vremea aceea: Olivotto. Simţeam că iarna mi-e spartă în bucăţi şi nu aveam pe nimeni cu care să mă împărtăşesc din tristeţea aceea cu fulgi. Doar hârtia... Şi aşa s-a născut primul poem, o durere a unui copil, mai mult şoaptă decât strigăt. Păstrez fila îngălbenită cu lacrimi puerile în sacul meu cu manuscrise vechi ca semnul unei ierni care mi-a schimbat viaţa. Nu există nimic mai preţios în amintirile mele decât versurile acelea şchioape de care în alte condiţii m-aş ruşina. Poate doar primul poem de dragoste pe care l-am dedicat la paisprezece ani, unei fete a cărui chip şi nume le-am uitat.
RăspundețiȘtergere