Cireşii asaltaţi de buldozere

Privitor ca la te-a-tru - desparte, desuet şi franţuzit, cuvântul "teatru" în trei silabe -, Ion Cocora e cronicar şi-n loja propriei existenţe. Tot el e regizorul, actorul, dramaturgul, (re)scriind fără contenire scene shakespeariene, tom după tom, pe pielea unui ied nenăscut.

"Scriu despre tot ce se poate scrie cu mâna stângă/ cu dreapta nu mai ştiu decât să fac semnul crucii/ vin dintr-o neguroasă provincie îndepărtată/ unde satrapii au luat chipul îngerului tău doamne// unde pe o tejghea de cârciumă suferinţa şi mila/ rămase fără muşteriu îşi ling singure rănile/ unde înlăuntrul unei muzici amăgitoare şi perverse/ dragostea e o maşinărie care macină ca o deportare"...
Îndrăgostit de metaforă ca de femeia cu care într-o zi a fugit la capătul lumii cu primul tren care pleca din gară (parcă staţia terminus era undeva la malul Dunării, într-un oraş în care cireşii înfloriţi erau asaltaţi de buldozere şi patul de dragoste tremura de frica apei ce urma să inunde universul), Ion Cocora dăruieşte cititorului de poezie, cu fiecare carte, un buchet de mitologii personale. Mitologii pe care, de vreo jumătate de veac, le tot imaginează, le trăieşte, le scrie. Uneori, femeia-metaforă fuge cu el la capătul lumii. Alteori rămâne să valseze în lumina neonului, dinaintea sălii de aşteptare, oprindu-se după măsura a treia, cu un picior gata să păşească, cu poala rochiei ridicată puţin cu două degete. "Vorbeam cândva limba unui peron de gară de provincie Te rog îi spuneam rămâi acolo în faţa sălii de aşteptare lângă trenuri Te rog rămâi acolo", îi şopteşte.
Sau poate nu cu ea vorbeşte, ci cu poemul, cu pergamentul, cu cerneala din stiloul care îi lasă o urmă albastră pe degetul mijlociu. "Umerii tăi să nu cedeze dorinţei de a se vedea glorificaţi ca o corabie În orizonturi de fumigene acrostihurile întârzie să-şi dezvăluie secretul"... Femeia-metaforă, cu valsul neterminat, s-a risipit în lumina neonului, ca un fum, ca o ceaţă subţire ("În oglinzi rar se mai simt adieri chicotind cum stafiile"), însă poetul nu e intimidat, el se adresează mai departe peronului ("cu jenă că i-am uitat limba"): "Te rog (...) nu-i pietrifica tălpile când vor ajunge să te calce Întinde-i sub paşi hărţi să devină cât mai uşori"...
Tot mai elegiac pe măsură ce trec anii, Ion Cocora dezmiardă universul cu versuri, aşteptând într-o gară trenul care să-l poarte la marginea lumilor. Acolo unde, poate, cireşii înfloriţi sunt apăraţi de asaltul buldozerelor de un cuplu indecent de desuet: un poet cu degete albăstrite de cerneală, îndrăgostit de femeia-metaforă cu care cândva a fugit până la buzele apei. Şi mâine "va fi o fugă"...
Ion Cocora, "Va fi o fugă", Editura Palimpsest, 2007

Jurnalul de duminică, 7 noiembrie 2010