Momentul în care Picasso a abandonat (temporar) penelul şi culorile, pentru "nemărginitul joc cu cuvintele", a intrat deja într-o mitologie a mişcării Suprarealismului şi a istoriei literare. Era la începutul anului 1935, când, parcurgând o criză conjugală devastatoare, cu un divorţ care i-a ridicat uriaşe probleme financiare, artistul a aruncat deoparte instrumentele care nu-l trădaseră niciodată până atunci şi şi-a deschis un caiet alb, pe care avea să-şi noteze, zi după zi, poemele. A făcut asta doi ani la rând (1935 şi 1936), continuând şi după reîntoarcerea "oficială" la pictură, scriind aproape zilnic poezie până în 1959.
Fluxul de cuvinte năvăleşte brusc la 18 aprilie 1935, iar Picasso scrie rapid, violentând pagina, sfidând sintaxa, nepoticnindu-se în vreun semn de punctuaţie, luptându-se aproape donquijotesc cu imaginile, care se lasă răsucite în vârful peniţei precum aripile morilor de vânt din La Mancha în suliţa himericului hidalgo. Cuvintele şi sensurile se rostogolesc necontenit, fragmente de sticlă colorată într-un caleidoscop, compunând imagini noi, care depind doar de punctul din care (re)începe lectura: "mâna care smulge fiecărei fărâme de pâine o lacrimă îşi arde buzele la focul pensulei care şterge culoarea agăţată de obiectele ucise de noapte cu fiecare muşcătură ( în ciuda portocalei care, dezbrăcându-se, arată de fapt ce gândeşte, e de ajuns să o vezi mişcându-şi crupa, umflându-şi buza şi fixând în cele patru colţuri afişul cu los toros"... Regăsim aici colajul de cuvinte şi dicteul automat (promovate de suprarealişti şi de precursorii lor, dadaiştii), dar şi imagini oximoronice ori tehnici "împrumutate" din arta plastică, precum ductul continuu - "nicidecum inconştient", precizează poetul într-un interviu din 1948: "Când am început să scriu poezii, am vrut să îmi pregătesc o paletă de cuvinte, ca şi cum aveam de-a face cu culori. Toate aceste cuvinte au fost cântărite, filtrate şi apreciate. Eu nu mă bazez pe expresiile spontane ale inconştientului şi ar fi o prostie să cred că cineva le poate provoca".
André Breton, părintele Suprarealismului - curent al cărui "profet" a fost considerat Picasso - scria despre artist: "Jocul de lumină şi umbră nu a fost niciodată observat mai tandru sau interpretat mai subtil şi lucid; el păstrează poemul în limitele momentului prezent, de respiraţie a eternităţii".
Fragmentar, culegerea de poeme a lui Picasso a fost tradusă în limba română de Irina Mavrodin. V-o recomand, chiar dacă traducătorul nu şi-a putut înghiţi trădarea. Traduttore traditore! Ar fi fost şi greu, căci dualitatea lui Picasso e vizibilă şi în text, unde adeseori face treceri lejere din franceză în spaniolă şi înapoi, după cum se luminează ori se umbreşte chipul poeziei.
Picasso, "Poeme", Editura Minerva, 2007
Jurnalul de duminică, 17 octombrie 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu