Ales e

Ales e chipul dragei mele / ales
ca o grădină înrourată
în zori cu sfială pătrund în ea
grauri şi gureşe vrăbii
tresare pânza-i de volbură nestemată
de o ating / de o sărut pe udele flori

Petale de lavă

Erup vezuvii peste cetăţi liliachii
acoperişurile se topesc
şi curg

Parada de hăuri

Am răscolit întunericul din sângele tău
zile şi nopţi sunt o paradă de hăuri
bătăile de inimă
sunt doar frânte linii cenuşii
pe pânza şi mai cenuşie a tăcerii

(Distih)

Şi timpul este efemer
asemeni loviturilor inimii mele

Poetul şi ploaia

Mi-aş fi dorit să ştiu care a fost prima poezie scrisă de Neruda. Care a fost primul lui vers? M-am aruncat, deci, în vâltoarea paginilor de carte, citind pe nerăsuflate volumul lui de memorii – „Mărturisesc că am trăit”, Editura Vellant, 2010, traducere din limba spaniolă de Luminiţa Voina-Răuţ – şi căutând în el un răspuns. Nu l-am aflat... Poate pentru că, o spune chiar Neruda, „amintirile memorialistului nu sunt şi ale poetului. Primul poate a trăit mai puţin, dar a văzut mai mult, oferindu-ne detalii limpezi; al doilea ne-a dăruit fantasme, răscolite de focul şi de umbra epocii lui”.

extra ribbed

Cinderman is a winged
thorn-man
his extra rib
snug in his tight right fist
like some gauche cello in some poem
(or else the very poem)

mirth fiesta

last time I saw it
my old folks’ cottage
was crowned in a mandorla
of myrrh leaves blue grass blades
and ivies

Pablo Neruda

Mâine, 11 decembrie, apare pe piaţă Jurnalul de duminică, unde veţi găsi, la pagina 32, câteva gânduri despre volumul de memorii al lui Pablo Neruda - "Mărturisesc că am trăit" (Editura Vellant). Volumul va fi lansat joi, 16 decembrie, ora 18:30, la Librăria Cărtureşti din Bucureşti.

Despre Brâncuşi

Aseară (joi, 9 decembrie a.c.), în cadrul emisiunii "Cultura română, acasă şi în lume" (realizator Carmen Săndulescu), a fost transmis interviul pe care l-am făcut cu Marie-Maxence Gibani, sculptor, scriitor, medic, unul dintre acei privilegiaţi ai sorţii care l-au cunoscut îndeaproape pe Brâncuşi (de care s-a apropiat ca artist şi ca medic). Emisiunea va fi reluată sâmbătă, 11 decembrie, de la ora 17:00 (ora României) şi poate fi ascultată pe internet, Radio România Internaţional.

once upon a word

my dream screen snapped
like an overheated crystal
mapping out a seepage layout
of your green quick silver body

Sărut pe cuvinte

Prin fibrele visului plesnit
ca un cristal inundat de prea multă căldură
trupul tău
de argint verde şi viu
se strecura pe reversul poemelor

Ospăţul de râsete

Ultima dată am văzut casa mică
a strămoşilor mei
încoronată cu frunze de mandorla
împodobită cu iarbă sacră
şi volbură

Crunt blestem

Ce crunt blestem asupra mea apasă
cum vechiul Midas / cel ce-avuse jind
de aur
mâna mea nu lasă în forma-i veche
tot ce azi ating

Adânc în pieptul tău o femeie

Adânc în pieptul tău o femeie
şi-a visat rădăcinile de iubire
rădăcini tandre
lujer tandru / subţire
răsucind în jurul inimii tale

Adu-ţi aminte

Adu-ţi aminte ceasul de tandră încleştare
când sufeream răniţi de fericire
şi leac găseam în dezmierdare

keepin' mum

we'll carol broken-lock cities
two angel-lauters who sing
their loves'n play their ditties
recouped in castanets ring

much that we twirl

much that we twirl/ much that we stretch our masks
to cover our shadow weary with dancing
the time will come
when we see the man next door
and know him to be us
rocking fate’s progeriatric

Şi o coastă în plus

Omul de cenuşă are spini
şi aripi
şi o coastă în plus
pe care o ţine stângaci în mâna dreaptă
ca pe un violoncel găsit într-un poem
(poate chiar acesta)

Univers lichid

Păcatele toate
le beau într-o cană cu lapte
iubirea ta
în ceaşca de cafea

Jertfa de sunete

Ia-mă! între două ceruri flămânde
îţi sunt jertfă de sunete
tandru desfăt
cerului gurii

Demoni arborescenţi

Pe ramuri mlădioase / măştile iluziei
şi trupurile ciopârţite ale poemelor
imense fructe oprite
într-un rai răsturnat

Spulberând sub copite

(Dezicerea de cuvinte
în amiaza neantului
printre frunzele înjunghiate de frig)

Doar cu un os

Apele scobesc timpul şi steiul
asemenea
această iubire ce nu îşi mai ştie
sfârşitul
ce şi-a uitat (calină uitare)
ziua de început şi iertare

Clonele Sfântului Duh

Poeţii nu cuceresc teritorii, nu anexează ţări, nu trasează graniţe şi nu mărginesc lumile cu sârmă ghimpată. Poeţii imaginează patrii. De cuvinte, de apă, de arbori elastici... Patrii întinse cât nemărginirea sau doar în marginile unei coli A4. Ale unui teanc nesfârşit de coli A4... O patrie e cât un poem, alta cât o carte de poeme, alta cât un vers nescris, dar care cândva se va aşterne, cu litere subţiri, aplecate spre dreapta, pe o coală de hârtie A4...

Mandala

Poemul! închis într-un pătrat
cu porţi albastre
locuit de cercuri şi lotuşi

Forever

Şi până la urmă ce-i o petală?
iubirea etern rotită-n spirală

Oricât ne-am roti

Oricât ne-am roti / oricât am ridica măştile
să ne acopere umbra istovită de dans
va veni ora la care
vom recunoaşte în cel de alături
copilul din noi îmbătrânit prematur
de al sorţii balans

Dincolo de şoapte

Vom colinda cetăţi cu porţi defecte
(doi trubaduri cu-angelice lăute)
şi vom cânta iubirile pierdute
şi regăsite-n son de castaniete

Scriu!

Scriu mirându-mă de nuferi/ de toana lor
de a săruta inima lui noiemvrie
inima mea

O dată cu fluviul

Respiraţia unui fluviu calin
insule nisipoase/ tivite cu sălcii

soarele asfinţeşte
între mâinile tale care dezmiardă un cântec
(descântec)

Tiptoein’

steering clear among
dormant words in the grass
so they sleep on

Arachne

Îţi înfăşor mâinile cu iedera acestui poem
nu cumva să le-ntinzi spre trupul meu
de ambră-ntunecată
nu cumva să mă mângâi/ să trezeşti
patima-torcătoare

Exerciţiu de feminitate

Merg pe vârfuri
să nu trezesc cuvintele
adormite în iarbă

Vină

E vinovat castanul că înfloreşte toamna
că seva-l răzvrăteşte şi îl opune firii?
sau iarna-i vinovată că-n chinga de zăpadă
a strâns şi vioreaua şi zefirii?

"Siberia numită acasă"

De la „durerea de azi/ sintaxa haotică/ a Karmei” până „la nord de cuvânt/ în Siberia sintactică”, Eliza Macadan a parcurs 16 ani şi patru cărţi – adică exact distanţa de la primul ei volum de versuri, „Spaţiu auster” (Editura Plumb, 1994), la cel mai recent, „La nord de cuvânt” (Editura Tracus Arte, colecţia Drog, 2010). Aparent monoton (ca şi călătoria cu trenul prin taigaua şi tundra siberiană, pe care o evocă), consumat în cuvinte puţine, aspre, directe, reci, austere, acest traseu propune însă o poetă capabilă să construiască un limbaj (poetic) propriu (şi spun „să construiască”, chiar dacă acest eşafodaj al limbii îi e util cel mai adesea pentru a exprima o lume în disoluţie, predestinată evenimentelor de tip catastrofă/calamitate). Iar lucrul acesta mi se pare mai important decât să fi pus mâna pe dicţionarul de sinonime, în încercarea de a-şi lărgi vocabularul şi de a da mai multă strălucire (şi feminitate, spun unii dintre criticii ei) micro-poemelor pe care le scrie.

Dragostea, în şuvoaie de aur

Citeam, cu ceva vreme în urmă, despre anii pierduţi ai lui Iisus. Despre cei 17 ani petrecuţi de Hristos în Orient (între 13 şi 29, ori între 14 şi 30 de ani), despre care se vorbeşte în acel manuscris antic descoperit, în 1887, de Nicolas Notovici. Despre anii în care, zice-se, Iisus ar fi călătorit, ca discipol, mai întâi, ca învăţător, mai apoi, în India, Nepal, Ladak şi Tibet.

Un strigăt vital. Un om. Un destin

În dedicaţia scrisă pe carte unei poete, Ion Zubaşcu îşi caracterizează singur volumul cu o simplă sintagmă: "un strigăt vital". Nimic altceva decât strigătul fără de care n-ar fi depăşit luciditatea bolii şi spaima absolută a morţii. "Moarte de om. O poveste de viaţă" e cea mai sensibilă carte despre victoria vieţii pe care am citit-o în ultima vreme.

Cireşii asaltaţi de buldozere

Privitor ca la te-a-tru - desparte, desuet şi franţuzit, cuvântul "teatru" în trei silabe -, Ion Cocora e cronicar şi-n loja propriei existenţe. Tot el e regizorul, actorul, dramaturgul, (re)scriind fără contenire scene shakespeariene, tom după tom, pe pielea unui ied nenăscut.

Doamna Nobel locuieşte în coc

Citesc. Stau în balansoarul din lemn de mahon, cu pledul de lână pe picioare, şi citesc versuri. În faţa mea, pe un alt balansoar, o damă croşetează. Cuvinte. Se-ntunecă. Dama se retrage, fără cuvinte, în coc. Pe balansoar a rămas doar carcasa unei dame cu coc. Dimineaţă, devreme, dama coboară din coc şi taie în fâşii lungi hainele poeziei. O privesc. Cu foarfecele de croitorie taie cordele subţiri. Cântă încet. „pe limba croitoresei/ mi-am sădit colierul/ pe două hectare numai cicoare/ în copaci umbroşi/ cresc bumbi de cămăşi/ şi-un macaragiu sus pe cer vedea/ cum se-agaţă drumul în cuier."

Un poet pe nume Pablo Picasso

Momentul în care Picasso a abandonat (temporar) penelul şi culorile, pentru "nemărginitul joc cu cuvintele", a intrat deja într-o mitologie a mişcării Suprarealismului şi a istoriei literare. Era la începutul anului 1935, când, parcurgând o criză conjugală devastatoare, cu un divorţ care i-a ridicat uriaşe probleme financiare, artistul a aruncat deoparte instrumentele care nu-l trădaseră niciodată până atunci şi şi-a deschis un caiet alb, pe care avea să-şi noteze, zi după zi, poemele. A făcut asta doi ani la rând (1935 şi 1936), continuând şi după reîntoarcerea "oficială" la pictură, scriind aproape zilnic poezie până în 1959.

Două versuri de argint

Despre poemele lui Dinu Olăraşu - mai ales despre cele din ultimul volum, „Vamă" (Editura Eikon, 2010) - s-a vorbit adeseori ca despre nişte „aproape haiku-uri", probabil referirea fiind strict la lungimea (ori mai bine zis: scurtimea) grupului de versuri care le compun.
Cred însă că este un clişeu superficial, care nu i se potriveşte şi asta nu doar pentru că micro-poemele lui au îndeobşte mai mult de 17 silabe.

Marele cânt

Canticum Canticorum... Cea-mai-frumoasă-dintre-cântări a străbătut mileniile fără să-şi fi ciobit măcar un sunet. Mireasa şi Mirele sunt cele două braţe subţiri ale Diapazonului Lumii, care, odată atins, dă tonul Marelui Cânt.
„Este glasul celui drag!/ Iată-l vine, trecând din munte în munte, sărind peste co line!/ Iubitul meu asemeni este iedului sălbatec, asemeni este puiului de ciută", îşi mângâie în cuvinte Mireasa alesul. Iar Mirele, în stih cristalin, îi răspunde: „Până a nu se răcori de seară şi până a nu se întinde umbrele, veni-voi către tine, tu muntele de zmirnă, co­lina de tămâie./ Mult frumoasă-mi eşti, iubita mea, şi fără de cusur!" (traducere în limba română de Gala Galaction şi Vasile Radu).